Tot ce mi-am dorit în viatã a fost cultura, sã stiu cât mai mult. Tel suprem al vietii mele. Nu vã scriu cauzele pt. care nu m-am realizat cã nu-mi place sã stârnesc milã. A venit vremea sã mã realizez prin fiul meu.

În 1973 l-am condus la scoalã în clasa a I-a. Mare bucurie mare nu numai pt. mine dar si pt. el. Singurul repros care mi l-a fãcut a fost cã de ce nu are si el un frate. Ori la scoalã se vedea cu mai multi copii. În ziua aceea m-am învoit de la serviciu sã-l vãd de pe balcon cum vine acasã. Întâmplãtor scoala era în fata blocului. Cum a intrat în casã a venit întrebarea « ti-a plãcut? », « da », zic, « dezbracã-te sã mãnânci » , el « nu d-le mai întâi îmi fac lectiile ». Asa un copil sã aveti si dv.! L-am convins cã lectiile se fac dupã ce mãnâncã si dupã o micã pauzã. E destul timp pt. lectii, dacã ai vointã lupta e ca si câstigatã. De la grãdinitã nu luasem relatii despre preferintele lui, nu voiam sã plictisesc educatoarele. Nu cred cã i-a plãcut ceva în mod special. Eu îi spusesem mereu cã interesul, pâinea lui i-o asigurã învãtãtura, restul sunt povesti de adormit copii. Putea mereu mai mult când insistam, era deja student si-l surprindeam cã citeste cu pasiune, "Armele lui Krupp" îi atrãgeau atentia. Îmi spunea “acestea sunt grijile mele, vreau sã termin o facultate sã nu obosesc mai înainte."

Asa a fost, a terminat-o fãrã sã spunã vreodatã cã e obosit ori cã asteaptã vacanta. El astepta sã se termine vacanta, era sociabil chiar prea mult. Nu dormea p.m., iar când f. rar voia sã doarmã, doar 10 minute ca Napoleon, îi spunea mamei sale sã-l trezeascã, nu-i plãcea sã punã ceasul sã sune. Napoleaon punea soldatul sã-l trezeascã, scuzati comparatia. În Lic. de informaticã în ultimele 2 clase nu a mai avut ce sã învete la fiz. ori mat. Era în avans din culegerile de probleme. Nu am vãzut-o niciodatã pe prof. de fizicã, iar pe cel de mat. o singurã datã. A vrut sã-l elimine cã-l fãcuse bandit, lui i-a dat 9 si colegului care îl copiase i-a dat 10. Am fost silit sã-l rog sã treacã peste acest moment si a trecut, nota la purtare a fost 10. Trebuie sã ai noroc în viatã sã întâlnesti si astfel de oameni. Sau poate a fost mâna lui Dumnezeu.

Dar sã revin la partea urâtã. În cls. I a avut un învãtãtor care spunea cã e bun , i-a dat premiul 2. În cls. a 2-a urma sã-l mut la o sc. unde se învãta l. germanã. M-am dus sã-i multumesc pentru cã mi-a scolarizat copilul 1 an. El, învãtãtorul, mi-a spus cã vine acasã la noi sã-i multumesc. Am înteles cum stã chestiunea si aflati dv. cã mi-a ucis bucuria, care tocmai mi-o comunicase cã e un copil reusit. Am crezut cã nu va veni totusi. Era ceva penibil. Nu vã mai spun cã eram si sãraci, 2 salarii de talpa gâstei ce poate sã-ti ofere comunismul, polonicul cu zoaie si atât. Într-o searã a venit, i-am deschis usa, am repetat multumirile ns. Dar l-am informat cã în cls. a 2-a va merge la o scoalã unde se predã l. germanã. Pt. informare la sc. unde era el se preda l. italianã, pentru care nu eram interesati. S-a ridicat si a plecat val-vârtej, scuzându-se cã ne-a deranjat. Ori nu de deranj era vorba ci de întristare, trebuia sã mai asteptãm încã un an sã vedem rezultatele. Mutarea de la sc. 89, din fata blocului, la o scoalã (nr. 200) cu 2 statii mai încolo a fost complicatã. A trebuit sã ajung la inspectorul înv. Priceputu. Acesta m-a refuzat si când i-am spus cã fiul meu nu are încã o sentintã de domiciliu obligatoriu, banditu’ a priceput cum devine chestiunea, cã m-a întrebat « de unde veniti dv. »

A format un nr. de telefon sã cheme securitatea. Când a vãzut cã sfidez ticãlosia, a renuntat. A lãsat receptorul jos s-a aplecat cã era înalt plãvanul si mi-a spus “eu îndeplinesc politica partidului”.

Disperarea mea era la vârf, comunistii voiau sã hotãrascã ei ce l. strãinã sã urmeze fiul meu. M-am întors la dir. sc. si am strigat la el « ce vrei sã vinã sã te roage acad. Cioculescu, cu al cãrui frate am stat în temnitã.» Nu cred cã a fost el intimidat de spusele mele la disperare.

Mai degrabã cred cã Dumnezeu i-a spus sã-mi semneze transferul.

Pe înv. dintr-a 2-a nu am vãzut-o la fatã. Urmãtorul an i-a abandonat emigrând în Israel. Abia cls. III-a si a IV-a a fãcut-o cu o singurã înv.: la 88, care si-a dat avizul “exceptional”. În cls. a 5-a diriginta era prof. de mat. Regret cã a ucis-o un pustiu de cancer la 50 de ani. Dânsa era sotie de securist. Nu stia nimic despre noi. Avea 2 copii, deci era implicatã în probleme. În 4 ani l-a ascultat aproape zi de zi si dincolo de litera cãrtii. As putea spune cã dânsa l-a format. Cu genele stãtea bine dar poate nu ar fi fost destul. Când era printr-a 6-a la întrebarea mea – ne-am întâlnit în afara scolii – « Cum vã mai întelegeti cu Bogdan ? », pentru cã printr-a 5-a zicea cã sare etapele, mi-a rãspuns, citez « As vrea sã fie copii mei ca Bogdan ». Si fii-sa dumisale a ajuns prof. de mate.

Dintre performantele lui, cea mai frumoasã, a luat premiul I la matematicã si premiul I la fizicã la olimpiada pe capitalã pt. clasa a 8-a pe anul 1981. În 1980 luase mentiune pe tarã. Era abonat la Gazeta matematicã, în toamnã se comunica rezolvarea problemelor care au fost date la examenul de admitere în varã la electronicã. În clasa a X-a m-a asigurat cã va intra la politeh., « poti sã dormi linistit! ».

Fac. a fost o chestiune doar de timp.

La Univ. Illinois din Chicago unde si-a fãcut masteratul în aceiasi grupã cu 70 ing. de pe cele 5 continente, timp 4 ani, era când primul când al 2-lea, se rotea cu unul din ei.

Iatã cã Dumnezeu ne-a adus cea mai mare bucurie pe care o asteaptã orice pãrinte indiferent de timp si spatiu. Asa sã-i ajute Dumnezeu.

Baurceanu